Nu-i luminã nicãri, unde s-o dus ominii ? (I)

Asearã am scos de la naftalinã discurile vechi ale mamei cu muzica sufletului legat de glia lãpuşanã. Şi-am pus sã scârţâie la picup. Am cãutat cu ochii minţii clipa nemuritoare a copilãriei mele imortalizând fericirea. Şi-am vãzut oamenii…

Pe-atunci când casele sucenilor aprindeau lumina si tinereii se duceau la verjel, Stângaciu scârţâia cu patos un joc de început şi perechile se luau cu drag de mânã. Ĩnşiraţi doi câte de doi, ţinându-se de mânã, bãrbaţii sãreau în ritm de vioarã :

« Pãi, joc pa’ lungu şi-nturnat, mãi,

Sã joacã la noi pîn sat, mãi !

Şi-nturnau femeia pã sub mânã, întinzând jocul pânã la capãtul cãminului. Ĩntorceau şiru-ntreg de perechi şi-o luau de la capãt. Cu eleganţã de ape plutitoare prindeau femeia la mijloc, şi-o-ntorceau la bãtrâneascã. Doi în stânga usurel, doi la dreapta mânânţãl, legãnat şi frumuşel ca sã o poatã juca şi moşu da şi baba, şi-o suitã ardeleneascã, la suceni sã le tihneascã. Vioara schimba jocu şi-i prindea pe câţiva nepregãtiţi, picioarele se-mpleticeau, râsetele se porneau : « Şi hai feciori din sat la joc/ Da’ sã rãsarã busuioc ! »

« Hai mândrã la joc în sat,

Cã de mult n-am mai jucat,

Cã-ti place sã hii jucatã,

Si p-astarã sãrutatã. »

Şi fetele nu se lãsau la randul lor :

« Ceteraş cu arcu’ tãu,

Zî-i jocu’ cum îţi spui eu,

Joc p-a lungu şi-n turnat,

Cã-i joc de la noi din sat.

Haida bade sã mã joci,

Pã sub mânã sã mã-ntorci,

N-vârteşte bade bine,

Sã nu mã faci de ruşine.

Ãsta-i jocu’ pã la noi,

Aşe-l joacã doi cu doi,

Jocu aiesta îi lãsat

De la bãtrânii din sat. »

Şi-ntorceau roata cu foc, prindeau fata la mijloc şi cu poftã învârteau, roatele de le porneau…Codrenescul îi purta şi-n şapte paşi se sãrea. Cizmele se auzea la bãtãile încrâncenate ale bãrbaţilor, iarã fetele se schimbau între ele, aruncate rimat şi fãrã greşealã din braţe în braţe. Gurile tuturor pânã la urechi, şi priviri îndrãgostite care acum se citeau cel mai bine, când jocul le scotea sentimentele la ivealã.

Si vioara iar juca, jocul de mi-l înturna. Cu dulceaţã-n glas ne cânta paşii de dans, şi-o poveste ascunsã despre o dragoste neîmplinitã. Strângea coarda şi mai tare, agãţa arcuşu-n ciudã de strunele viorii, homotind de cap pe hiecine cu scãpãri de dojenire şi coborâri grave de ritm. Iar când urca cântecul, ceteraşul îşi îndoia genunchii, iar dojenea, apoi în ritm alert agita perechile, înflãcãra spiritele şi înroşea de dorinţã obrajii fetelor.

« Şi nu ştiu Doamne ce sã fac,

Cine-mi place ieu nu-i plac,

Nu ştiu Doamne ce sã hie,

Cui îi plac

Nu-mi place mnie. »

Poalele albe zburau, se umflau de-avântul nebunesc al jocului, picioarele fetelor nu se mai vedeau de-ale bãrbaţilor. Cu înflorituri ţigãneşti struna cea mai subţirea aţâţa la vitezã în învârtitã şi nu scãpa deloc perechile, ţiganii din taraf râdeau, iar babele pe margine aveau ce povesti a doua zi.

„Ai mãi, ceteruca dragu’ mnii

Gura şi ochii mândrii!

Apãi tãt aşe le-am zis la mândre

Când oi muri sã mã cânte

Mândrele o bolunzit

Mã plâng şi io n-am murit!”

…………………..